Într-o epocă în care arcadele mai puteau rivaliza cu consolele și când telefonul mobil era puțin mai mult decât un miraj, ultimul lucru pe care te așteptai să-l găsești în interiorul unei mașini era un ecran tactil. Cu toate acestea, acesta a fost tocmai unul dintre principalele puncte de interes ale Buick Riviera.
Dar cum a ajuns un ecran tactil pe o mașină în anii 1980? Totul a început în noiembrie 1980 când managerii Buick au decis că la mijlocul deceniului vor să ofere un model echipat cu cea mai bună tehnologie pe care o avea de oferit.
În același timp, la o fabrică Delco Systems din California, era dezvoltat un ecran sensibil la atingere, special conceput pentru utilizare în automobile. Conștientă de intențiile Buick, Delco Systems a prezentat la începutul anului 1981 un prototip al sistemului directorilor de la GM (proprietarul Buick), iar restul este istorie.
În 1983 au fost definite specificațiile sistemului; iar în 1984 GM l-a instalat în 100 Buick Rivieras care au fost expediate dealerilor mărcii pentru a auzi reacțiile publicului la o astfel de tehnologie inovatoare.
Un sistem (foarte) complet
Reacțiile, presupunem, vor fi fost pozitive. Atât de pozitiv încât în 1986 a șasea generație a Buick Riviera a adus cu ea această tehnologie care părea direct dintr-un film științifico-fantastic.
Denumit Graphic Control Center (GCC), sistemul care a echipat modelul nord-american avea un mic ecran negru cu litere verzi de 5” și folosea tehnologia cu raze catodice. Cu o memorie de 32 de mii de cuvinte, oferea multe dintre funcțiile care pot fi accesate pe un ecran tactil modern.
Aer condiționat? Era controlat pe acel ecran. Radio? Evident că acolo am ales muzica pe care o ascultam. Computer de bord? Tot pe acel ecran l-am consultat.
Buick Riviera care avea ecran tactil.
Sistemul era atât de avansat pentru epocă încât exista chiar și un fel de „embrion” al sistemului de navigație. Nu ne arăta drumul, dar dacă introducem la începutul călătoriei distanța pe care urma să o parcurgem și timpul estimat de călătorie, sistemul ne informa pe parcurs câtă distanță și timp a mai rămas până ajungem la destinaţie.
În plus, au fost disponibile o avertizare de viteză și un set complet de indicatori pentru a ne informa despre starea mașinii. Cu o capacitate de răspuns remarcabilă (în unele aspecte, mai bună decât cea a unor sisteme actuale), acel ecran avea și șase taste de scurtătură, toate pentru a-i facilita utilizarea.
Cu mult „înaintea timpului său”, acest sistem a fost adoptat și de Buick Reatta (produs între 1988 și 1989) și chiar a trecut printr-o evoluție – Centrul de informare vizuală – care a fost folosit de Oldsmobile Toronado.
Totuși, publicul nu părea pe deplin convins de această tehnologie și de aceea GM a decis să renunțe la un sistem care, aproximativ 30 de ani mai târziu (și cu evoluțiile necesare), a devenit „obligatoriu” în practic toate automobilele.